Cu mintea-n batistă...

...și nervii întinși pe podea.

Dezamăgită, nervoasă, supărată, scârbită și revoltată, speriată poate dar foarte hotărâtă și în același timp pierdută... Și nu sunt stări necunoscute. Le știu eu prea bine. Ați avut voi grijă să nu-mi lipsească vreuna. De ce? 

Ție, da ție... Ţie cu ce ţi-am greșit? Am greșit poate că te-am ascultat de fiecare dată, ca am fost o batistă umană în care ți-ai împrăștiat secrețiile nazale, și am fost lângă tine fără ca verbul să fie urmat de un complement circumstanţial de timp, de loc sau de mod.  Și în schimb mi-ai dat o mare muie! Și nu e prima dată... Prima dată n-am putut să reacționez, am rămas perplex, apoi am zis: ”Lasă... plouă afară” dar acum?? Acum? Enough is enough! Îți mulțumesc, drag prieten, mi-ai arătat și tu că oamenii sunt curve, mi-ai arătat că și tu ești om! 

Acum nu-i rost să mă mai consum... Am spus cândva că mă detașez, și da, acum sunt eu aia egoistă... Dar egoismul meu mă privește pe mine nu pe voi... De fapt asta e, egoismul meu nu lasă lucrurile astea să mă afecteze! Mi-e greu mie să înțeleg acum... la momentul potrivit o să vă spun și vouă, dac-o mai fi vreme.

Mă retrag în pătuc, un ceaiuț și-o carte bună [prin natura ei și datorită modului prin care a ajuns în mâinile mele... Îi mulțumesc celui care obișnuia să-mi spună ”Schnukums”]