Al meu Rembrandt căcăcios...

Ședeam amândoi, confortabil pe pervaz și savuram o țigară... Nu prea fină că ”e criză”.

Și pentru că la începutul meu de depresie nu sunt suficiente cele minus țâșpe grade de afară [Și deja pe la -paișpe grade mi-amintesc... Și asta doar pentru că nu vreau să uit. Era februarie. A fost!] și albul ăsta inuman, se adaugă și sonata lunii a lu' musiu Beethoven. Și nu-i tot, la ora aista mă freacă și întrebările existențiale, gândurile tâmpite legate de ce a fost și ce va fi... De ce așa și nu altfel? De ce atunci și nu acum? Cum? Cât? Iar de ce... Și poate ”când?”. Și mereu ”Cine?”... 

Omușorul nou ce-a apărut pe scenă e fascinant, și reușește să amestece bancurile cu teoriile lui Lavoisier și Zaraza cu replici Shakespeareiene, îmi face ziua mai bună cu două vorbe și-un zâbet à la copilul mic și tâmp, și ar fi la fel de magic și într-o bodegă infectă, dar...nu e de ajuns. Deși am învățat să tac lângă acest ”Rembrandt constipat” cum îți place ție să-l numești, tu omul radical și drept și cu idei stufoase dar fără simț și fără căldură, nu e de ajuns... Cade cortina. E mai mult și mai puțin decât ai fost tu. E diferit și foarte la fel. E cum vreau și cum n-aș vrea vreodată... Nu e! Nu, nu e... Nici tu nu ești, să nu crezi, nici n-ai vrea... Nu mai știu ce vreau și cred că cel mai bine [pentru mine, evident] ar fi să nu mai vreau nimic... 

Dar nu vreau să nu vreau... Vreau să vreau... Să vreau ceva, orice, dar să vreau "ceva-ul" ăla din vârful tuturor terminațiilor nervoase și din toate capilarele... Vreau să vreau...

Și niciodată la fel!

Au revoir, monsieu... Au revoir!