De unde vin...

De ce, dar mai ales cum? Şi de când? De optâşpe ani. Optâşpe ani, patru luni şi 5 zile. Şase mii şase sute nouăzeci şi ceva de zile... Unde sunt? Dar eu? Unde sunt eu?  Mai contează? 

Câtă impertinenţă. Cum îmi permit să mai întreb? Uite că-mi permit. Priveşte-mă... Câtă insolenţă! 

Şi dacă pentru voi  e prea mult, lăsaţi-mi mie libertatea mea şi aerul meu...  Nu vă vreau. Mi-e scârbă de ce aţi ajuns. Mi-e scârbă! Cât de jos sunteţi. Cât de murdari. Cât de nepăsători, cât de prostiţi, cât de minţiţi şi mincinoşi, cât de vulgari, cât de orbi... Îmi aprind o ţigară!

Şi vremurile astea îmi amintesc de alte vremuri şi brusc parcarea a devenit neîncăpătoare... şi plouă. Tramvaiele huruie pe şine. Taci! Învaţă să taci. Cauţi sensul? Încerci să înţelegi? Opreşte-te! Nu! Nu ai să ştii. Citeşte printre rânduri... Acum ştii ce zic? 

Dar altfel? Oare se poate altfel? Se poate, dar nu aici şi nici acum! De ce? Cum? Cât? De când? Iar de ce... Prea multe întrebări, niciun răspuns. 

Hai să ne aruncăm în valuri, hai să ne spălăm de minciuni şi de sentimente, hai să uităm de noi! Hai să fugim. Suntem slabi.  Noi cu furculiţe şi ei cu tancuri... Ia spune-mi, avem noi vreo şansă? Eu mi-am găsit de mult răspunsurile... Ştii când? Atunci când am încetat să le mai caut cu disperare, atunci când am realizat că spaţiul dintre urechile mele este incomensurabil. Nimeni, nimeni şi nimic nu-mi poate lua asta! E tot ce am, tot ce este cu adevărat al meu... Nici măcar trupul nu-mi aparţine aşa cum îmi aparţin gândurile. Trupul a fost şi al tău. Şi sufletul. Mai ales sufletul! Şi l-ai modelat aşa cum ai vrut. L-ai avut în palmă. L-ai scapat în noroi, l-ai mânjit, tot tu l-ai curăţat, l-ai vindecat şi tot tu l-ai făcut bucăţi... Dar gândul... E al meu! Numai al meu! Şi eu fac ce vreau din el. Eu îl împrăştii, eu îl ascund, eu ţi-l arăt din când în când, eu îl înalţ şi tot eu îl cobor, eu îl înnec, eu îi dau viaţă, eu...eu! E al meu! 

Mai aprind o ţigară... prima s-a consumat în scrumieră... Şi-mi mai spui că fumez prea mult. 

Atât de rău. Atât de răi. Unde suntem noi? Credeam că ne-am regăsit. Nu înţelegi. Ştiu. Întâi trebuie să mă regăsesc eu, printre picături, printre cearşafuri, printre noi... Undeva sunt! Pe care bănci, prin care parcuri? Prin care gând şi în câte suflete? În care sticlă, în care bar? Îţi mai aminteşti de mine? Îmi spuneai că sunt copil... Poate acolo sunt. În suflet sunt copil! În trup sunt... sunt degeaba, iar în gânduri, în gânduri am îmbătrânit de mult! Timpul, vremurile, ploaia şi vântul, uneori soarele... Dar niciodată noi!  

De multe ori vorbesc cu tine... în gând, sau în suflet. Da, sufletul ăsta şifonat îţi mai păstrează amprenta şi strânsoarea. Eşti departe. Mult prea departe. Eşti chiar mai departe decât imaginaţia mea şi prea departe ca să te ajungă gândul. Dar ştiu că eşti... La fel cum şi tu ştii că sunt. 

Şi încotro mă-ndrept?