Spre... Nicăieri!

Mă plimb prin ploaie, fără umbrelă... Ceilalți, sau ”restul”, cum îmi place să-i numesc, se grăbesc. Mereu. Oamenii se grăbesc. Se grăbesc să ajungă undeva. Se grăbesc să stea, se grăbesc să nu facă nimic. Se grăbesc degeaba. Eu am timp, vreau să cred că măcar timp am... Nu mă grăbesc. Nu mă feresc de ploaie. Ce dacă hainele mele sunt ude? Ce dacă mi-am îndreptat părul cu o oră înainte? Ce dacă? O să ajung și acasă, o să mă usuc și o să-mi fac un ceai fierbinte cu lămâie, o să iau un paracetamol și o să sper că nu am să răcesc... Pot să fac asta. 

Mă plimb. Fără țintă, fără destinație, fără cineva lângă mine, fără griji și fără umbrelă. Ba nu, cu griji dar tot fără umbrelă. Din ăstea mai am...Chiar prea multe. Și aș putea să le dau altora, dar de ce? Și de ce să alerg? Am să ajung în final unde vreau, fără să mă grăbesc. Și am să gust și ploaia între timp. Mă plimb singură și îmi place. Pot să-mi aud gândurile.

De ce să vreau pe cineva lângă mine? De ce să-mi vorbească cineva despre lucruri care nu mă interesează și să mă întrebe tot felul de lucruri doar de dragul conversației? De ce să uite că m-a întrebat și să mă întrebe din nou? De ce să-mi țină o umbrelă deasupra capului? De ce să mă grăbească către locul în care vrea să ajungă? Eu am timp, eu nu mă grăbesc... EU nu vreau să ajung decât acolo unde vreau și atunci când vreau. Fără să mă tragă cineva de mână și fără să măresc pasul...  

Oare tu...Oare tu ai putea să mergi cu mine, încet, prin ploaie, către nicăieri? Ai vrea? Dar...ai avea curaj? Mda, la ce-ți trebuie curaj să te plimbi prin ploaie? Îți trebe! Îți spun eu... Eu mă plimb prin ploaie, tu nu! Tu nu știi. Tu nu știi pentru că tu niciodată nu ai ascultat ploaia, tu nu știi pentru că tu ai văzut ploaia doar dincolo de geam. Dar ți se pare că știi cum e. Ți se pare! Dacă vrei, vino cu mine! Ai să vezi că nu-i ușor, ai să vezi că totuși, ai nevoie de curaj pentru a te plimba prin ploaie... 

Am ajuns la tine. Fără să mă grăbesc...