Acum... v1.2

Acum încep să simt. Acum când îmi rulez singură țigări din cel mai ieftin și puturos tutun, acum când beau cea mai ieftină bere, acum când de o săptămână mănânc ”noodles”, șase pachete cu o liră, acum când am de citit șaișpe cărți de biopsihologie, psihologie socială și de evoluție plus cognitivă, acum când mai am doar o zi să-mi termin assesmentul despre depresie, acum când nu mai am niciun ban, literalmente, acum când mi-e groază doar când mă gândesc că o să-mi vină facturile și va trebui să le plătesc, acum mi-e dor!

Acum când am răsfoit blogul Andrușcăi îmi dau seama cât îmi lipsește. Nu mă plâng, mi-am făcut și aici prieteni... dar atât de aproape de mine ca Muița mea nu o să fie nimeni. 

Acum când mănânc porcării și încerc să-mi imaginez gustul mâncării făcute de mama, acum când am setul meu de șurubelnițe și trebuie să-mi repar singură lucruri prin casă, acum când trebuie să fac eu totul, acum mi-e dor de casă.

E viața mea, noua mea viață. E viața la care am visat atât de mult, e viața cu care nu știu ce să fac. Am atâta libertate și nu știu ce să fac cu ea. Nu sunt pierdută, da, sunt semi-depresivă, dar nu am chef să mă las. Eu am ales drumul ăsta, eu sunt responsabilă pentru tot ce fac și eu am să-mi închei singură socotelile cu toți și toate. 

Nu mă plâng, într-un fel, îmi place toată nebunia asta care de multe ori mă trage în jos. Mă lupt și dau din coate și nu-mi țin frustrările în mine. Dacă mă calcă cineva pe nervi nu mi-e teamă să urlu și să-i spun să se care dracului din fața mea pentru că riscă să și-o ia în muie. Sunt egoistă și nu, nu mă interesează de absolut nimeni. Oamenii care contează nu-mi fac căcaturi. Restul, să se ducă dracului, nu-mi pasă. Sunt înconjurată de prea mulți cretini care nu știu cu ce se mânâncă viața. Nici eu nu știu, dar mă străduiesc al dracului de mult să aflu și să fac în așa fel încât să-mi fie bine. Mie să-mi fie bine.

Mi-e dor de ai mei, mi-e dor de cel mai curajos om, mi-e dor de Coiță, mi-e dor de oamenii care contează! 

Dar mi-e bine!